luni, 22 aprilie 2024

ELEGIA A XXX-A sau „NOTARUL MASTERS DIN SPOON RIVER”, In memoriam MARIN SORESCU

ELEGIA A XXX-A

sau „NOTARUL MASTERS DIN SPOON RIVER”

 

In memoriam

MARIN SORESCU

 

Insomniac al bătrâneţii calde, timpurii, îngroapă-mă,

privighetoare de Bacău, în duioşia-ţi parfumată!... Ferestrele

din cea mai strâmtă lume, tu, surâzând, deschide-mi-le,

surioară!... Azvârle-mi florilegiile într-o râpă, la Finca Vigia,

când căcădara şi potârnichile îţi pomădează primăvara.

 

Cu pitulicile ieşind la drumul mare o gureşă

livadă fie-mi casa, când fiul îţi ucide peţitorii

şi când din gură zelatorii îţi beau luminile cu paiul,

când ploaia îşi sărută amintirile impii, când teii,

înflorind, şi-aud mireasma cum oxidează-n cafenele.

Acolo versul dă cu rânza într-o rimă, iar rima

dă cu oiştea într-un rondel. „Nu-i stoarsa liră

samovar stricat?...” „Iluminatule mâlos, ce naşpa!...”

 

Ritos trecând pe „scurtul pod de bârne”,

mekkaşul îţi pictase măgăruşii cu lipărul suavelor

zambile. Nu-ţi dăruise, drept chirie, urciorul

de mărgăritar?... „Cântaţi: nimic din ce e nobil,

suav şi dulce n-a murit.”

 

Ce timpuri dezlânate-mi roboteau în moară!...

Nu se umfla, ca o băşică de beţiv, delirul inspiraţiilor

fezandate?... Ce line cazne mi-au încins pumnalul

aşa cum plita se încinge când bate-n ea

văpaia cu arcuşul?... Ce răzvrătire nu-i pisoar?...

Pe unde umblă saltimbancii înţepeniţi

(pardon!...) în marmelada legii?...

          „Frumoasă fui şi tare mi-s frumoasă ca verdele

păun de mescalină!...”, unde-am citit, îţi aminteşti,

puţică, aceste baliverne tandre ca mieunatul mâţei

pe acoperiş?!... Într-un closet din piaţa Campo dei Fiori,

pe-o uşă spartă, pe un zid olmec, pe jaguarul

din La Venta?... Pe-acel jugastru din Craiova?...

Din Santa Fé?... Din Parcul Romanescu?...

 

„Să fii o sabie trăind din opoziţii!...”, cine mi-a stors,

în gât, corasla acestei propoziţii dehiscente?... Pe cine

iscăli – cu ruj de buze, la Scopia – dumnezeirea?...

O moarte îşi tocise prăşitoarea prăşind bujorii străzii

Caminito. Voi cui i-aţi dat pojarul Mona Lisei

decorticându-se în piaţa din La Boca,

voi, retiarilor, urlând pân’ vă plesneau,

între vitralii, pomelnicele sângerii?!...

 

Şi unde-i pistruiata amăruie, studenta cu crăcanele

de-un stânjen şi ţâţele depănuşate de trupeţii cu buletin

de Montparnasse?... Şi unde-i Cleo Domozină?... La Scopia,

magiun, sub roţile unei maşini?... Olteancă oacheşă,

o liceană, Ioana Olaru unde-i, Ava, sorbind din sticlă

Verde de Paris, când preotul Răzgabără bădădăia

prin şanţ, când preoteasa îl căra, cu tărăboanţa,

într-un şopron cu picheri şi purcei.

 

Şi unde-i Tiolin, muiercea, dosind cuţitul la ciorap,

mierlind-o, Dumnezeule, pe-acolo, pe Desnăţui,

cu scăfârlia destrămată sub maiul altui jarcalete?!...

Şi unde-i curvăreţul Pârciu, jucându-şi hora cu şuriu-n

dinţi?... Nu el îşi cheltui bojocii în sanatorii, prin

closete, fumându-şi „Mărăşeştile”, „Carpaţii”, puţind

a târfă răsplătită c-o strachină de bolbotine?...

 

          „Dar unde sunt zăpezile de altădată?...” De când

au năpădit colina notarul Masters din Spoon River,

trombonul Whitman, clopotarul Poe, certându-se

cu Mister Nevermore?... Ce hărmălaie de relaţii,

de meme, de pelticării!... Cin’ mi-a spălat

destinul pe picioare cu apă chioară,

nu cu mir, şi-apoi cu pletele m-a şters,

scatiilor cântându-le „Ave Maria”?...

 

Ce grase-ntunecimi răscoc în suflet!... Ce înţeles

să-ţi dau, vorbire cu mădulare decimate?!... Sub clopul

fanteziei leşinând, cine-mi traduce moartea-ntr-o

şaradă?... Cine-mi împuşcă Saturnalia în ceafă

la Finca Vigia, bădie?!... De-acum, tempestelor

impii, voi lăstări la subţioara voastră, acolo

unde stelniţele şi păduchii ospătărie

şi-au deschis, acolo unde margaretele

şi macii, narcisele şi guguştiucii

îşi pârpălesc blazoanele

sub felinarul acelui Diogene

şlefuit cu biciul.

 

„Dar unde sunt zăpezile de altădată?...” Acolo

manglitorul, în celulă, îşi strânge dinţii risipiţi

în paie. Acolo umblă şobolanul ca episcopul

printr-o dieceză. „Aci nu-i loc de râs vreodată”,

deci „vă rugaţi s-avem de Sus iertare”!...

 

Şi iată-mă, smintitule,-n genunchi!... La pragul

tău de milă, de cruţare boleşte zidul meu de silă,

de uitare. Retează-mi, Doamne, ţara hărăzită

din ostenitul veacului capan de manechine,

prin care umblă şulfele cu covrigei în coadă!...

 

          „În vârfu-acestui stâlp aştept Cuvântul.

Se va rosti?... Ori sunt sortit, ca vântul, să fac

zadarnic gesturi de-nviere?...” Dă-mi, Doamne,

ceasul lebedelor negre să-mi întremez

gâlceava cu căinţa, să-mi vindec plăgile

crescând, buluc, din stele!... Cine-mi

extirpă muschetarii din Bănie, Doamne?!...

Cine-mi sudează sicofanţii cu sicarii?...

 

Vom trece, părinţele, vămi şi fluvii, vom poposi

într-un iglu, acolo unde focile şi pinguinii vor ospăta

la cina noastră, acolo unde urşii, retiraţii, primi-vor

„Colindiţa”, „Capra”, „Ursul”, când într-o piaţă

decreţeii vor auzi rafalele de AKM, când oamenii

de bine, reşapaţii, de la tribună îşi pompează

udul peste portretele într-o ureche, când

 

sângele grăieşte sânge, când crima

se declară fată mare, când inspiraţia

atârnă într-un brăduţ cu colindeţi,

 

când sapă sobolii, în temelii,

cântări cu piei de vulpe fulardată!...


 

joi, 21 martie 2024

POEM, Lui Eugen NEGRICI

 

SE ÎNNOPTEAZĂ VREREA VREMURILOR, AVA!...

 

Profesorului meu

Eugen NEGRICI

 

I. NE-NVAŢĂ RUDIARUL FLAMMA

 

Sub podul Mirabeau, pe Sena, şi-au ars iubirile poeţii:

pumnacii, fustangiii, solipsiştii. Treceau, venind din visele

bătrâne, multicolore vaporaşe cu mandolinele nervoase.

Nu îngerii din Montparnasse îşi cumpărau intrările în casele

de toleranţă?... Se cuibăreau în rarele Arcadii ranchiunoase

poeţii – făţuiţii, clamoroşii – ţinându-şi minionele

de ombilic, tuflindu-le pe ţâţe versuri futuriste,

împerechindu-se cu ele, iepureşte, şi rătăcind

prin turmele de capre, mălaiul împărţindu-şi

cu grivanii, cu veveriţele şi cu iezii.

 

Şi-au căţărat fătucile-n Parnas poeţii, dându-le chip

nechipul sibilelor vorbind în dodii, ori Romei le-au trimis,

peşcheşuri, să-i dădăcească tigrii din arenă, când sângele

puhav sorbea miros de sânge, când rudiarii Flamma, Priscus

şi cu Verus scuipau destinul în urechile ciulite. Jucându-se

cu sceptrul în ţărână, „Io Saturnalia” rodea mantaua cezarului

ajuns de-o şchioapă, de-ai fi crezut că Dumnezeul libertăţii

şi-a investit copeicile pe Desnăţuiul nostru. Aleluia!...

 

Pe Venus, neagra” răsfoind-o, mureau în sanatorii

ciuruiţii, mureau acolo, în Granada, mureau acolo, pe la

Missolonghi, cu sabia zbârcindu-se în mână, mureau acolo,

pe la Alicante (regat de cufureală şi urină), mureau făcuţi

săpun la Auschwitz, într-o baie. Mureau strigând: „Nu trageţi,

blânzii mei, tovarăşi!... Voi, toboşarii vremurilor noi!...”

 

            Iar azi poeţii ce mai fac, procleţii?!... Dincescu, pădureţul,

de exemplu, ţigară din ţigară tot fumează, citeşte analize

medicale, facturi de gaze, de lumină, ştergând din DEX:

avere, biruinţă, încercuind în DEX: infarct, dambla, ciroză.

Din când în când citeşte dintr-o cărţulie: „Într-un pârâu

scurgându-se-ntr-o fosă niciun pescar nu va găsi

o perlă.” Şi dacă Duhul Sfânt îşi varsă lapţii-n zoaie?...

Aşa cum anunţase mavroforul şi coana Joiţica aprobase?...

 

Orfevrul îşi vânează prin Tobago, prin Trinidad şi prin

tractire ei, Ricardo Reis, de Campos şi Caeiro, heteronimii,

limbăreţii ăia. Hoitarii consultându-şi, Curţile şi vrăjitorii,

anunţă bulele papale: „Nu-i de găsit ce, vai, nu s-a plodit

din sânge!... Treziţi-vă!... Lăsaţi-vă de şpriţuri!... Păcat

de tinereţea voastră!...” „totul poate fi o moarte şi nici

atât n-are putere să mai fie” ne-nvaţă rudiarul Flamma.

 

II. A DOUA „PROBĂ LA UŞA PÂNTECULUI”

 

Cine visează-n visul maicii mele, ducându-mă în ţipăt

şi în sânge, aşa cum fructele îşi duc în sine şi sâmburii treziţi

la veşnicie, şi mustul învrăjbit cu somnolenţa?... E moartea,

fiii mei, e moartea?!... Iat-o! Cine răstoarnă-n rodia căderii mele

aceeaşi zbenguială de bondari pe care mi-a dictat-o muma?...

 

Cine mă poartă-n spaimele-nvierii sale, aşa cum

fluierul îşi poartă-n vipii oftatul neamului născut cu gâtul

pe-acel butuc al unui gâde nerăbdător, insomniac

avid, zâmbind cu scalpul inocentului în traistă?...

Cine întreabă, ţafandache, înţepenitule în trişerii?!...

Nu piatra îţi răspunde?... Sigur, piatra!... Bocirea

nu-i decât scamatoria pe care

o aplaudă aurolacii?...

 

            Posteritatea nu-i decât o ghicitoare pe care-o trag

la montă insurgenţii?... E noaptea, fiii mei, e moartea,

această singură corvoadă ce-şi mistuie tălmacii migăiţi?...

O, niciodată nu rămâne, niciodată, aceeaşi boare circulând

printr-un suflai de rugăciune, aceeaşi buruiană căţelită

pe-acest maidan greblat de-o ploaie colţuroasă, din

care încasează păpuşarii doimea de-ntuneric putrescent!...

 

„Cine-i stăpânul picioruşelor sfrijite?... Moartea!...

Cine-i stăpânul mutrelor zbârcite?... Moartea!...

Cine-i stăpânul plămânilor încă lucrând?... E moartea!...

Cine-i stăpânul salopetelor de muşchi?... E moartea!...

 

Al cui e plânsul care-adoarme înghesuit în şaua mea?...

E moartea!... Al lui e raiul care merveleşte la cotitura dintre

mâine şi poimâine?... E moartea!... A cui e ploaia care-mi

duce luntrea, aşa cum grădinarul scade febra bujorilor,

fentând chindia?... E moartea, decreţeilor, e moartea!...

 

„«Cine-i mai tare ca speranţa?... Moartea!... Cine-i

mai tare ca voinţa?... Moartea!... Mai tare ca iubirea?...

Moartea!... Mai tare decât viaţa?... Moartea!... Cine-i mai tare

decât moartea?...» Moartea!... Această ficţiune zdrăngănită

în sucursalele-i din toată lumea?... Moartea!... Această

strălucire turburată de graurii de la Săpânţa?...

Moartea!... E ţiitoarea, sorcoviţilor, e moartea!...”

 

Unde-i ieşirea din intrarea-n zero, Doamne?!... Unde-i

scăparea din celulele lui Nero, Doamne?!... Unde-i arena-n

care inorogul jucă şotronul pe smochine, Doamne?!... Unde-i

tembelul care ne vorbise în şapte limbi, plus rusa, Doamne?!...

Sunt locuită de un strigăt.” Trage-ţi­ pilota peste măştile

buboase şi roagă-te din marş, răcnind sub scut, vechime!...

 

                        III. VOM REVENI AICI, JELIND PE SCUT

 

Se înnoptează vrerea vremurilor, Ava!... Mergând

prin Piaţa Primăriei din Craiova (aievea ori în visul

unei târfe?...), ieri am simţit învolburându-se trecutul,

ca maţele başoaldei dintr-o mustărie, trecut pe care

îl crezusem oale şi ulcele, trecut pe care haplea

îl văzusem, trecut pe care îl sortasem privindu-i,

în oglinzi, bojocii compostaţi, trecut încovrigându-se,

trecut pe care ni l-au sărat ideofobii cei peltici,

trecut (bastard!...) scobindu-ne curajul cu briceagul.

 

Cine-ţi dictează, ţafandache, versul?!...

Ce-ţi face inspiraţia la morgă?...

Cine-şi închide cenzorii într-un padoc?...

Cine-mi livrează paricid în pieţe?...

Cine-ţi măsoară prânzurile, Asuerus?!...

Cine-mi însoară stilul cu păleaţa?...

 

„Călăuziţi de-un jind al înnoirii, să gâdilăm

coclind artistica fatalitate a verbelor clocind

în Bălăceanca Veche?...” Jucând-o părinteşte

pe genunchi, cine-şi întreabă lacrima colţoasă:

„S-au cangrenat cireşii la Greceşti, isteaţo?...” Cine

scalpează tărăboiul acestor turturele fragmentate?...

 

Ascultă-mă!... Începe neamul să se disperseze,

Ava!... Nu-i vatra vatră, focul – foc!... Succedanee doar,

pe care păpuşarul le cârpeşte. Ascultă-mă!... Încep

vânzarea vânzătorii. Împart cumpărătorii împărţeala.

Ne risipim din ceas în ceas: orez în cala unei nave

ce şi-a uitat timonierul în rada unui port

proscris din orice mare.

 

            Se-nnegurează ritmul vremurilor, Ava!... Umblând prin

Piaţa Primăriei din Craiova, zăplanule, m-am întâlnit cu tine

şi cu mine, într-un septembrie din ’81!... Pe-atunci nişte

boemi hrăneau căţeaua acelor libertăţi plastifiate. Pe-atunci

afişele sclipeau drăceşte pe ţeasta unui neam de plastilină.

Pe-atunci (ţinându­-şi ignoranţa-n gât, cum lerfa gâlcile

înfuriate) venea cezarul în Bănie, pios vorbind în testamente,

lasciv dansând din zbilţuri şi din târnăcoape.

 

Aşa cum procedară scamatorii trăgând pe nas iluzii

degerate, aşa lucrau profeţii, în subsoluri, împopistrate

avataruri. Heteronimii cui dădură faliment, dorind să-şi

inoveze faraonul?... Cine-şi zidise răsuflarea sub cântecul

băsnarului suflând în diegeze?... Împărăţiile când scapă-n

mare, eviscerate râuri se blochează-n ecluzele acelui bocet

pipernicit, întortocheat şi la duhovnic tras cu mocăniţa.

 

Bătrânul spart în bătrâneţea altui neam, bătrân prelins

într-o vorbire deşelată, pe care chiar uitarea mi-a uitat-o,

înnoadă semne tulburate, înşiră propoziţii încâlcite.

Azi dialogul stă deoparte, într-o mansardă cu muşcate

peticite, care îşi pun culorile în cap, aşa cum fac pirandele

în târguri, când, planturoase, îşi arată cracii. Acolo, peste

drum, fătuca pistruiată deznoadă semne încâlcite, deşiră

propoziţii tulburate şi leagănă un ied într-o covată,

pe care nenorocul îşi ascute limba.

 

În ocniţa aleilor vopsite de putrida tăcere degresată,

studentul miglişeşte veveriţa. Castanii premiază alalia

reveriei, iar pinii demontează trişeria verii. Când cărămizile

din „Turnul cel mai strâmt” se înghiontesc, sărind din zid,

pe unde sufletul îşi strigă armătura?... Vârtejul bate palma

cu scaieţii. Antumii şi postumii?... Ceapă degerată!... Nimicul

stă de vorbă cu nimicul. Genunea şi-a-nghiţit căiţa.

           

            Pe policioara iazului schimonosit de-o amintire

(pe care lebăda o încălzeşte sub aripile-i meliţate, Ava,

din care sufletul şi-a smuls condeiul!...) se plimbă

vânătorul şi copoiul. Un pictor ne triplează

aparenţa: tablou pe care îl rescriu acele coliere

de becaţe, de prepeliţe şi de potârnichii.

 

Azi pictorul, răscumpărându-se-n livadă, îşi ceartă

dibăcia care-i şchiopătează: „Îndoapă-te, ţâfnoaso,

cu povidla pe care orbii o expun în iarmaroace!...

Închide uşa viselor pe care le mână la Stambul

gelepul!... Înnoadă-ţi palmele în rugăciune,

să-ţi dea în clocot insurgenţa!... Nu-i piatra

îndoielii pâinea noastră?... Nu-i scotocirea sufletul

izbânzii?...” „Întreabă, suflete!...” „Cine­-mi răspunde?...”

„Nici Faust, nici Mefistofel, prostane!...”

 

În varniţele perspectivei Pucu, vânătorul,

şi Fofo, dolca lui băftoasă, s-au dizolvat încet,

încetişor, lăsând în urma lor culoare fără de culoare,

vorbire fără de vorbire, făptură de hârtie fără bucălata

fiinţă, o umbră sfredelind în umbră, alunecând

în umbra mare, mare, şi-o amintire strălucind

peste muscele, pe unde iarna îmi aţine

calea şi gura mi-o astupă cu stilete.

„Peccavimus, Marie ajustată!...”

 

Azi neamurile sar în aer. Colibele se caută-n

pământ pe numele unor urcioare pântecoase,

din care Taliarhul slobozi falernul. „Culesul

vieţii s-a vădit cam scurt. Mă-mbună moartea

cu mai multe daruri.” Vom reveni aici, jelind

pe scut, în joc de zaruri, Ava, şi de haruri?