ELEGIA A XXX-A
sau „NOTARUL MASTERS DIN SPOON RIVER”
In memoriam
MARIN SORESCU
Insomniac al bătrâneţii calde, timpurii, îngroapă-mă,
privighetoare de Bacău, în duioşia-ţi parfumată!... Ferestrele
din cea mai strâmtă lume, tu, surâzând, deschide-mi-le,
surioară!... Azvârle-mi florilegiile într-o râpă, la Finca Vigia,
când căcădara şi potârnichile îţi pomădează primăvara.
Cu pitulicile ieşind la drumul mare o gureşă
livadă fie-mi casa, când fiul îţi ucide peţitorii
şi când din gură zelatorii îţi beau luminile cu paiul,
când ploaia îşi sărută amintirile impii, când teii,
înflorind, şi-aud mireasma cum oxidează-n cafenele.
Acolo versul dă cu rânza într-o rimă, iar rima
dă cu oiştea într-un rondel. „Nu-i stoarsa liră
samovar stricat?...” „Iluminatule mâlos, ce naşpa!...”
Ritos trecând pe „scurtul pod de bârne”,
mekkaşul îţi pictase măgăruşii cu lipărul suavelor
zambile. Nu-ţi dăruise, drept chirie, urciorul
de mărgăritar?... „Cântaţi: nimic din ce e nobil,
suav şi dulce n-a murit.”
Ce timpuri dezlânate-mi roboteau în moară!...
Nu se umfla, ca o băşică de beţiv, delirul inspiraţiilor
fezandate?... Ce line cazne mi-au încins pumnalul
aşa cum plita se încinge când bate-n ea
văpaia cu arcuşul?... Ce răzvrătire nu-i pisoar?...
Pe unde umblă saltimbancii înţepeniţi
(pardon!...) în marmelada legii?...
„Frumoasă fui şi tare mi-s frumoasă ca verdele
păun de mescalină!...”, unde-am citit, îţi aminteşti,
puţică, aceste baliverne tandre ca mieunatul mâţei
pe acoperiş?!... Într-un closet din piaţa Campo dei Fiori,
pe-o uşă spartă, pe un zid olmec, pe jaguarul
din La Venta?... Pe-acel jugastru din Craiova?...
Din Santa Fé?... Din Parcul Romanescu?...
„Să fii o sabie trăind din opoziţii!...”, cine mi-a stors,
în gât, corasla acestei propoziţii dehiscente?... Pe cine
iscăli – cu ruj de buze, la Scopia – dumnezeirea?...
O moarte îşi tocise prăşitoarea prăşind bujorii străzii
Caminito. Voi cui i-aţi dat pojarul Mona Lisei
decorticându-se în piaţa din La Boca,
voi, retiarilor, urlând pân’ vă plesneau,
între vitralii, pomelnicele sângerii?!...
Şi unde-i pistruiata amăruie, studenta cu crăcanele
de-un stânjen şi ţâţele depănuşate de trupeţii cu buletin
de Montparnasse?... Şi unde-i Cleo Domozină?... La Scopia,
magiun, sub roţile unei maşini?... Olteancă oacheşă,
o liceană, Ioana Olaru unde-i, Ava, sorbind din sticlă
Verde de Paris, când preotul Răzgabără bădădăia
prin şanţ, când preoteasa îl căra, cu tărăboanţa,
într-un şopron cu picheri şi purcei.
Şi unde-i Tiolin, muiercea, dosind cuţitul la ciorap,
mierlind-o, Dumnezeule, pe-acolo, pe Desnăţui,
cu scăfârlia destrămată sub maiul altui jarcalete?!...
Şi unde-i curvăreţul Pârciu, jucându-şi hora cu şuriu-n
dinţi?... Nu el îşi cheltui bojocii în sanatorii, prin
closete, fumându-şi „Mărăşeştile”, „Carpaţii”, puţind
a târfă răsplătită c-o strachină de bolbotine?...
„Dar unde sunt zăpezile de altădată?...” De când
au năpădit colina notarul Masters din Spoon River,
trombonul Whitman, clopotarul Poe, certându-se
cu Mister Nevermore?... Ce hărmălaie de relaţii,
de meme, de pelticării!... Cin’ mi-a spălat
destinul pe picioare cu apă chioară,
nu cu mir, şi-apoi cu pletele m-a şters,
scatiilor cântându-le „Ave Maria”?...
Ce grase-ntunecimi răscoc în suflet!... Ce înţeles
să-ţi dau, vorbire cu mădulare decimate?!... Sub clopul
fanteziei leşinând, cine-mi traduce moartea-ntr-o
şaradă?... Cine-mi împuşcă Saturnalia în ceafă
la Finca Vigia, bădie?!... De-acum, tempestelor
impii, voi lăstări la subţioara voastră, acolo
unde stelniţele şi păduchii ospătărie
şi-au deschis, acolo unde margaretele
şi macii, narcisele şi guguştiucii
îşi pârpălesc blazoanele
sub felinarul acelui Diogene
şlefuit cu biciul.
„Dar unde sunt zăpezile de altădată?...” Acolo
manglitorul, în celulă, îşi strânge dinţii risipiţi
în paie. Acolo umblă şobolanul ca episcopul
printr-o dieceză. „Aci nu-i loc de râs vreodată”,
deci „vă rugaţi s-avem de Sus iertare”!...
Şi iată-mă, smintitule,-n genunchi!... La pragul
tău de milă, de cruţare boleşte zidul meu de silă,
de uitare. Retează-mi, Doamne, ţara hărăzită
din ostenitul veacului capan de manechine,
prin care umblă şulfele cu covrigei în coadă!...
„În vârfu-acestui stâlp aştept Cuvântul.
Se va rosti?... Ori sunt sortit, ca vântul, să fac
zadarnic gesturi de-nviere?...” Dă-mi, Doamne,
ceasul lebedelor negre să-mi întremez
gâlceava cu căinţa, să-mi vindec plăgile
crescând, buluc, din stele!... Cine-mi
extirpă muschetarii din Bănie, Doamne?!...
Cine-mi sudează sicofanţii cu sicarii?...
Vom trece, părinţele, vămi şi fluvii, vom poposi
într-un iglu, acolo unde focile şi pinguinii vor ospăta
la cina noastră, acolo unde urşii, retiraţii, primi-vor
„Colindiţa”, „Capra”, „Ursul”, când într-o piaţă
decreţeii vor auzi rafalele de AKM, când oamenii
de bine, reşapaţii, de la tribună îşi pompează
udul peste portretele într-o ureche, când
sângele grăieşte sânge, când crima
se declară fată mare, când inspiraţia
atârnă într-un brăduţ cu colindeţi,
când sapă sobolii, în temelii,
cântări cu piei de vulpe fulardată!...
